Galben de Kiev

Kievul ne-a întâmpinat cu vreme mohorâtă. În ultima jumătate de oră petrecută în tren, pe ferestre începuseră să se prelingă vinișoare de apă. Am coborât îmbrăcați cu pelerinele și prima cafea în capitală am băut-o într-o cârciumă slinoasă de lângă gară. Subtilizând Internet de la un McDonald’s de vizavi, am reușit să comunicăm cu persoana noastră de contact(sună mai misterios).
Se numește Dmytro și e un tip simpatic, de vreo 35 de ani, prieten de pe Internet. A venit să ne ia imediat de la gară, împreună cu Katya, iubita lui, cu o mașină micuță și simpatică. Dima e bărbos și mustăcios, cu păr pe lateralul capului, împins tot mai mult de o viitoare chelie. Nu e tocmai tipul sportiv și are un început de burtă. Are un aer de bărbat distins, e simplu și prietenos în purtare. Îi privesc ochii zâmbind în oglinda retrovizoare în timp ce îi povestim câteva dintre peripețiile noastre de până acum.
Locuiește în centrul orașului, într-un imobil cu arhitectură veche, aristocratică, cu pereți groși, tavane înalte și tocuri de uși cu vopsea scorojită. Interiorul locuinței se potrivește, ca stil, cu restul clădirii: vană din fontă masivă, cu robinete lungi, în baie, iar în cameră un candelabru enorm. Sub balcon se desfășoară viața zgomotoasă a unui important bulevard al orașului. Ne-a spus că ne va lăsa nouă apartamentul, pentru cât vom sta aici și dacă ploaia de azi o să ne deprime, ne putem aghesmui puțin- arată zâmbind spre bar, în care stau în sticle transparente, diverse votci. Astăzi ei vor fi la un concert, dar dacă vrem, mâine vor avea întreaga zi liberă.
A plouat torențial așa că prima zi în oraș ne-a constrâns la spațiul zonei de reședință, ieșind doar la o cârciumă locală să degustăm băutura tradițională.
Kievul l-am cunoscut în cea de-a doua zi, prin poveștile lui Dima și ale Katyei, curat, verde, ortodox, dar european, cu un patrimoniu de clădiri istorice atent conservate. Dima este regizor, producător, și video designer. Deși e freelancer, colaborează adesea cu televiziunea ucrainiană. De-a lungul timpului a filmat în multe zone din est, de la Sankt Petersburg și lacul Ladoga până în Azerbaijian și chiar Liban. Plimbarea cu ei e plăcută și interactivă, engleza cu accent estic se dezmorțește de ambele părți. Atmosfera se schimbă și un fior_MG_3681 ne cuprinde când lângă bisericile din centrul orașului vedem primele urme ale recentei revoluții petrecute aici- baricade construite din cauciucuri, scânduri și sârmă ghimpată. Câteva corturi-muzeu, pe lângă materiale carbonizate, sunt mărturii ale violențelor. În vârful lor fâlfâie alăturate, steagul Ucrainei și cel al Americii.
Dima ne povestește că mănăstirea Sfântul Mihai, de alături, a deschis porțile și a adăpostit studenții și revoluționarii din Maidan, atunci când i-au atacat forțele de ordine. Intrăm să o admirăm și rămânem să ascultăm cântecele unui cor. Afară, un grup de fete în costum tradițional fac repetiții pentru o ceremonie, asistate de un preot cu o barbă stufoasă._MG_3689
În drum spre piața Maidan, l-am întrebat pe Dima de ce protestatarii au continuat să înainteze când au văzut că se trage în oameni, de ce au murit, acolo pe asfaltul străzii, în vremuri în care există metode de discuții între societatea civilă și autorități. A spus ceva, ca pentru el, în ucraineană apoi a tradus, copleșitor, că la ei există o zicală: ”sclavilor nu le este permis paradisul”. Nu și aici, aici nu se discută.
Piața Maidan ne-a păstrat tăcuți și sobri. Pe trotuare, pe lângă ziduri, e plin de candele îngrămădite în jurul câte unui portret înrămat, cu chipuri de oameni tineri, în floarea vârstei. Rude sau simpli trecători îngenunchează și șoptesc rugăciuni. Am un gol puternic în stomac. Este în aer o omniprezentă suferință, ca o rană desfăcută, o rană-vestigiu a unei nații. Aprindem și noi o lumânare pentru oamenii care au căzut aici, eroii anonimi, care au pus idealurile mai presus de viață. Peste o sută de morți, și alte câteva sute de răniți, a fost bilanțul acestui conflict. Mă duce gândul la revoluția română. Dacă există ceva după moarte, sper ca ei să-și fi găsit pacea._MG_3784Locul e plin de lume, forfotind printre baricade construite din orice îți vine în minte. O clădire situată pe una dintre laturile sale e înnegrită de fum până la ultimele etaje. Are geamurile sparte. Piața arată ca sediul unei garnizoane, hotărât staționate să apere monumentul schimbării fragile a sistemului. Să lupte împotriva uitării. Se citește, se spală haine, se doarme, se prepară mâncare în cazane mari, de campanie. Printre naționaliști, anarhiști, comuniști, militanți de dreapta, piața e înțesată de un soi de gărzi paramilitare îmbrăcate în haine soldățești (le place ucrainienilor imaginea aceasta de militar dur), care se mișcă preocupate dintr-o parte în alta. Cu toate că nu mai există un conflict, persistă o stare latentă de tensiune. _MG_3714
_MG_3702_MG_3758Ne-am oprit o clipă lângă monumentul din centru, o schelă conică din metal, plină cu coroane, steaguri și gândurile cetățenilor. E întâi iunie și am făcut o poză de la mulți ani pentru fratele meu, Eduard. În timp ce desenam pancarta mulțimea prezentă a început să cânte imnul național, de pe scena situată pe o latură a pieței. Ne-am ridicat toți în picioare. Nu știu dacă a meritat ca atâția oameni să moară, dar sunt convins că sacrificiul lor i-a adus pe ceilalți mai aproape, i-a unit și le-a întărit conștiința națională._MG_3749Am urcat drumul dinspre piață spre locul unde s-a desfășurat o parte sângeroasă a conflictului, pe strada Institutskaya, o recunosc după cadrele șocante cu oamenii împușcați de acele trupe speciale. Aici a fost principala baricadă. Sediul televiziunii unde lucrează Dima este pe același deal de lângă piață. În fiecare zi, după program, participa la activitățile militanților revoluționari. În stâlpi sau pe ziduri se văd urmele făcute de gloanțe. Lângă un copac, o femeie tânără privește încremenită la un portret al cuiva drag, cu mâinile în buzunarele hainei. Când s-a întors să plece, ne-am cutremurat văzându-i ochii, înroșiți de lacrimi. _MG_3778Plimbarea pe bulevarde și străduțe mărginite de clădiri  istorice desprinse parcă din romanele rusești, prin parcuri, pe malul Niprului s-a prelungit până târziu; m-am bucurat să descoperim manifestări de artă stradală la tot pasul, frumos îmbinată cu constituția sobră a construcțiilor vechi. Pe străzi se zăresc adesea femei sau fetițe îmbrăcate în costumul popular, blonde, cu coronițe de flori împletite pe cap, și m-am gândit la ele ca la niște iele urbane. Cu fiecare pas, Kievul mi se pare un oraș care merită descoperit. _MG_3936Ne-am pierdut pe alei și, la sugestia prietenilor noștri, ne-am oprit să mâncăm un borș și alte bucate tradiționale. Când ne-am hotărât să plecăm spre casă soarele cobora printre cupolele poleite cu aur de pe turlele catedralelor.
Următoarea zi nu a fost atât de plină de evenimente. Norii s-au întors, și am văzut restul orașului prin geamurile mașinii lui Dima. În ciuda hărțuirii permanente din partea stropilor de ploaie, am zis că nu se poate să ratăm statuia Patriei Mame, un fel de statuie a libertății estice, și memorialul războiului sovietic de eliberare, așa că am întreprins și o vizită oficială la aceste obiective. _MG_3960Ne-am refugiat apoi pentru povești într-o mică ceainărie. Prietenii noștri au plecat la scurt timp; ne-am luat rămas-bun. Lăsați cheia în cutia poștală, ne-au spus la despărțire. La plecare le-am lăsat, pe masă, drept cadou, o pungă mare cu bomboane Bucuria(din Moldova) și o sticlă de vin.
Mai târziu, când ploaia s-a oprit, ne-am plimbat pe străzi până târziu, inspirând aerul proaspăt, iar când s-a lăsat întunericul am făcut un scurt popas la un bar intitulat Max Gorkiy, prilej cu care ne-am burdușit, ideologic, cu puțin realism socialist înainte de zborul spre Maica Rusia. Na zdarovie!

Senzații tari din trenurile sovietice. Chișinău-Kiev

Opt cinzeci și nouă, ora la care pleacă trenul Chișinău-Moscova. E nostim cum lucrurile în est par făcute să nu se întâmple la fix. Trenul, vechi, cu locomotivă masivă, pe motorină, e inscripționat cu litere rusești (de fapt, cam după ce intri în gară pășești pe teritoriu rusificat: clădirea nu-i mare, pentru o capitală, dar are mult farmec, interiorul îmbină un decor clasic cu unul ultramodern, cu marmură, acvariu în perete (puțin kitsch), și cu funcționare în uniforme și căști pe urechi, de parcă ar coordona plecarea unui tren futurist). Ne luăm adio de la prietenii noștri, domnul la care am stat, împreună cu fetița. Anastasia, spune-le tai-tai băieților. Mânuța se ridică reflex, stângaci, dar la fel de repede, simțindu-se privită, se ascunde sfios în faldurile rochiței roz cu buline. Domnul zâmbește, ușor emoționat, și încearcă să ne învețe câteva cuvinte în rusă, în caz de ceva. Vykhod, e pentru ieșirea de urgență. Au fost familia noastră timp de o săptămână.
Ne găsim ușor locIMG_20140601_091800urile în vagonul segmentat numai de pereți, pe care sunt așezate paturi suprapuse, dispuse pe fiecare latură. Provodnicul- așa se numesc șefii de compartiment în trenurile de aici- ia toate biletele pasagerilor și se retrage în cămăruța ei pentru a le verifica. E o doamnă serioasă, cu părul blond, strâns într-un coc ferm sub bonetă și uniformă impecabilă. Peste puțin timp apare cu un sac și începe să distribuie lenjerie de pat sigilată în pungi. În compartiment era întuneric, așa că am întrebat-o dacă se va aprinde lumina. Mi-a răspuns, mai mult în rusește, că atunci când pornește trenul. Într-adevăr, trenul se urnește, și din tavan începe să pâlpâie un bec care mai mult face vizibil întunericul. Râd înfundat.
Ne instalăm, o să fie un drum lung, de paisprezece ore până la Kiev. Scoatem din rucsac o plasă în care doamna noastră ne-a pus, conspirativ, să nu afle soțul, câteva provizii. Găsim aici bomboane Bucuria, covrigei, turtă dulce, câte o pereche de șosete. Dumnezeu să-i dea sănătate. Nu știu ce am făcut să merităm așa oameni buni și frumoși cum am cunoscut aici.
Între timp trenul prinde viteză, și becul din tavan se aprinde ostentativ, atenționându-mă să nu mai subestimez lucrurile de fabricație rusească. Întinși la orizontală, rememorăm zilele petrecute în Moldova, privindu-ne, de la înălțimea paturilor suprapuse, tovarășii de compartiment careIMG_20140531_210349 își târâie picioarele spre samovarul de la capătul culoarului. Trec ceasuri bune și, la un moment dat, Iphone-ul lui Cosmin interceptează o zonă de semnal; trenul se apropie asimptotic de granița cu România. Profităm de ea să vorbim cu câțiva apropiați de acasă. E ultimul contact cu spațiul românesc.
Se face noapte și încercăm să dormim, dar la cei 1,85 ai noștri, paturile ne sunt cam scurte. Dacă stai întins, îți cam ies țurloaiele pe-afară, și toți care trec pe hol fac ce fac și se lovesc de ele. Dacă nu vrei să-ți atârne picioarele, stai cu gâtul îndoit. Din patul de sub mine IMG_20140531_213435se aud sforăiturile unui bătrân cu barbă, cu căciula trasă peste ochi și mâinile îmbrățișând protectiv trupul unei sticle aproape goale de votcă. Încerc să privesc pe geam, dar întunericul de afară nu-mi returnează decât spațiul înghesuit al vagonului. Gândurile mi se întorc la oamenii lăsați în urmă iar sub lumina difuză și cadența legănată a trenului, pe obraji mi se scurg lacrimi. Ar trebui ca fiecare român să vină, cel puțin o dată în viață, în R. Moldova. Să-i privească în ochi pe oamenii de aici. Să îi audă vorbind. Să le asculte zâmbetul și să le privească demnitatea. Așa, ca exercițiu.
E șase sau șapte dimineața și trenul s-a oprit. Am ajuns în vamă, se aude de pe hol. Câțiva polițiști moldoveni, în uniforme gri cu verde, încep să controleze pașapoarte. Când a văzut viza pentru Mongolia, vameșul ne-a întrebat amuzat: ”unde merjiți voi, frați români?”. Sunt simpatici vameșii moldoveni, cu aerul lor de răzeși moderni. Pornim iar, dar trenul oprește după o distanță scurtă. Înainte de a intra în vamă ucraineană, o bătrână își ascunde rezerva de sticle de vin de casă sub patul fiicei ei cu sindrom Down. Provodnica o ajută, înjurând-o în același timp pentru necazul pe care i-l pricinuiește, ce pacoste, să aibă la ea în vagon așa ceva. Se ia cu mâinile de cap, bombănind în timp ce îi arată cum să dosească mai bine sticlele. Vama e plină de militari, înarmați până-n dinți, o dispunere impresionantă de forțe, de parcă s-ar fi decretat mobilizare generală. Un soldat ucrainian, înalt și sol_MG_3541id de abia ai loc să treci de dânsul pe culoar, e exigent cu moldovenii. Începe să îi certe în rusă. Când a venit grănicerul a căutat țintă sub scaunul femeii cu vinul, ca și cum ar fi știut dinainte că fusese acolo ascuns ceva. Nu i le-a confiscat însă, deși le-a mustrat puțin pe bătrâne. E în aceeași lume și el ca și noi, mi-am zis. Cu siguranță mulți oameni din acest tren din asta trăiesc.
Cu noi vameșul e destul de blând: ne privește scurt pașapoartele ”Îhâm, da, harașo”. Un șir interminabil de soldați înarmați, se plimbă încoace și-încolo. La un moment dat în vâltoarea evenimentelor, neinspirat, m-am proțăpit în mijlocul culoarului și unul dintre ei m-a împins cu mâna, și aproape m-a aruncat, de parcă m-ar fi lovit un taur.
Curând s-a lăsat liniștea și expectativa. Pe culoarul vagonului trece în viteză un foxterier, cu o eșarfă verde-militar în jurul gâtului. Atât de serios, de profesionist, nu privește decât înainte, nu i se aude decât cadența pașilor. E un câine anti-drog, îi explică o babă, celeilalte.
Trenul pornește, legănându-se molcom, printre lanuri galbene spre răsărit, spre inima Ucrainei. La fiecare oprire e asaltat de localnicii veniți să-și vândă marfa. Pește uscat, întins pe sfori, plăcinte, haine tricotate, dulciuri, aleargă cu ele de la o ușă la alta, fluturându-le pe sub geamurile compartimentelor. Drumul ne poartă spre o nouă poveste.

Republica Moldova. Încă acasă.

Am ajuns în Chișinău sub un apus de soare moldav. Nu știam ce vom face și unde o să dormim dar am primit o ofertă neașteptată: unul dintre pasagerii microbuzului, cu care ne împrieteniserăm pe drum, ne-a invitat să stăm la el și familia lui până ne _MG_2944găsim ceva (așa se întâmplă când pleci undeva cu un zâmbet pe buze și inima deschisă). Locuia cu soția și fiica într-un apartament din oraș. Ne-am îndrăgit reciproc imediat. A doua zi ne-au rugat să mai rămânem la ei, iar a treia chiar am făcut, împreună cu Cosmin primul babysitting din viața noastră, părinții fetiței lipsind de acasă pentru câteva ore. La ei am aflat pentru prima dată, și într-un mod foarte autentic, despre greutățile vieții din est, și am testat particularitățile culinare moldovenești. Serile ne prindeau povestind, iar doamna ne-a istorisit despre drumurile ei în Rusia, cu ani în urmă, unde împreună cu sora sa, vindea mărfuri în zona cercului polar. Condițiile de viață erau vitrege, dar comerțul era profitabil, și cu banii câștigați își putea permite să continuie facultatea de medicină. Nu de puține ori a stat trează nopți de-a rândul sau a trebuit să-și ascundă din lucruri pentru a nu-i fi furate când se întorcea acasă pe trenurile rusești, unde inclusiv armata, coruptă, confisca bunurile sau banii călătorilor. Noi ascultam poveștile parcă șoptite, care ne înfior_MG_3098au și ne țineau atenți, cu ochi de copii.
Diminețile ne cuprindeau și ele așa de frumos, când plecam să ne plimbăm prin Chișinău, iar doamna noastră ne spunea, cu un soare omniprezent pe chip și o blândețe dezarmantă ”să aveți o zi bună, băieți!”.
E plin de farmec Chișinăul cu aspectul lui provincial, cu bulevardele botezate cu nume de poeți români sau ruși, pe marginile cărora moțăie dintotdeauna plopi bătrâni, ce le răcoresc de aerul fierbinte de vară. Cu traficul prin care zărești mașini din epoci socialiste, cu reclame și anunțuri scrise într-un limbaj șugubăt, cu matrioște și bomboane Bucuria pe tarabe, cu parcuri la tot pasul și cu oameni simpli și blajini.
Ne-am amestecat printre ei, încercând să simțim pulsul străzilor și al vieții să le cunoaștem cugetul și firea. Ne-am plimbat cu autobuzele vechi, care tușesc nori de fum și străbat în lung și în lat străzi aglomerate. În ele biletele sunt împărțite de câte un responsabil, de obicei o fată sau un băiat tinerel, care le rup din niște role enorme, prinse cu o sârmă la brâu. Când nu urcă mulți pasageri, între stații, vorbesc la telefon sau își verifică_MG_3144 like-urile pe Facebook.
Am fost și în piața centrală, unde găsești de toate, de la flori, chienzării, haine, legume eco, pești pe care nu-i i-ai mai văzut vreodată, mari, impresionanți, la dulciuri și otrăvuri împotriva șobolanilor. Dacă zăbovești mai mult, poți surprinde, uneori, câte o precupeață sau o florăreasă, care atunci când nu se uită nimeni, își scoate o oglinjoară pe care o ascunde în palmă și își verifică situația rujului. Ce frumoase și demne sunt! În autogara de lângă piață, șoferii își strigă în gura mare destinațiile, ca la o licitație publică, deși oamenii știu aproape instinctiv fiecare unde merge. Tot ei te avertizează să nu mergi cu taxiul, pentru că taximetriștii de aici înregistrează mental plata cursei. Și gândesc în ruble, iar cursul valutar n-o să vă fie favorabil, da,da, să știți că așa e. Mai sunt și ruși pe deasupra, iar cei care nu sunt, se prefac, că aproape toți basarabenii vorbesc rusește.
În zone bine știute din oraș, sau la marginea piețelor, țăranii își întind produsele direct pe trotuare, și încep conversații despre vreme. Sunt plini de mândrie, și chiar dacă au legume sănătoase și ieftine, nu te agresează cu oferte. Cumperi dacă vrei. Aici am mâncat cele mai gustoase căpșuni din viața mea. Și ce bine e să-i auzi vorbind! E așa frumos graiul moldovenesc, cu ușoarele reminiscențe arhaice, și cu oamenii a căror încetineală a vorbirii are un farmec și o naturalețe aparte, care întăresc senzația că românicitatea oamenilor e nepierită. În discuțiile lor se strecoară cuvinte precum obedniță, panahidă, izbă, caracatîr, bozie, cișleag, bostan, socinik, lejancă, hrișcă, scrânciob, care îți stârnesc imediat zâmbete involuntare.
Una dintre nopți am petrecut-o la un hostel din oraș, unde am cunoscut un jurnalist român și vreo doi francezi, aventurieri care transmiteau din zonele de conflict din Ucraina, unde tensiunile militare creșteau. Grupul s-a cosmopolit și mai mult cu câteva fete din Italia și Spania, care lucrau în ONG-uri și pentru Camera de Comerț din Chișinău, iar împreună cu ei am experimentat puțin din viața de noapte a orașului. Toți erau încântați să afle ce facem și cum am luat decizia de a pleca spre nicăieri.
A fost drăguț un american, pe care l-am cunoscut tot la hostel iar atunci când l-am întrebat de unde e, când a zis că ”America”, și văzând că noi îl priveam cam suspicioși, a ridicat din umeri și a zâmbit ”well, nobody’s perfect!”.
Am fost, ziua următoare, la Orheiul Vechi, IMG_1447un sat plin de istorie și geologie, aflat pe lista de interes a UNESCO. Simțeam un nespus dor de natură și de pământ, după atâta timp pierdut prin marile orașe. Am stat o vreme la mănăstirea de acolo(ne-am prăpădit de râs când am primit fuste ca să putem intra, ”că așa se cuvine” poate chiar ne e predestinat) și apoi ne-am pierdut în niște grote unde pustnicii se retrăgeau pentru rugăciune. Ne-am plimbat apoi pe ulițele noroioase ale satului și am povestit cu țăranii. Am pus cortul pe dealurile din apropiere, și dimineața ne-am deșteptat cu satul sclipind în răsărit, și râul îmbrățișându-l în milenara-i ocrotire.

În Moldova ne-am simțit ca acasă.

Drumul spre Basarabia soră

Autogara din Iași se topește sub soarele începutului de vară. E aproape ora două. Miroase a cauciuc încins, a rugină și ulei de motor. Găsim repede microbuzul care are Chișinăul inscripționat pe plăcuța din dreapta-jos a parbrizului. Apărut dintr-un adăpost de la umbră, șoferul ne acostează și ne fâlfâie un teanc de bilete pe sub nas. Are moacă de contrabandist. Sau poate doar de tip care ar putea face chestii la limita legii. Îmi place de el. Ne privește lung, peste lentilele vișinii ale ochelarilor de soare, apoi își tamponează cu un șervețel sudoarea de pe frunte. ”Două până la Chișinău”. ”Ați venit la fix, plec în jumătate de oră”, ne spune, întinzându-ne biletele. Microbuzul e aproape gol dar apar ca din pământ câțiva pasageri.
Plecăm la ora stabilită. Șoferul întreabă zâmbind, în oglinda retrovizoare, dacă și-a luat toată lumea pașaportul, nu de-alta, dar să nu avem surprize la graniță. Îi face imediat semn unei doamne să le strângă și să vină lângă el, să le treacă în catastif. Când termină, profită de prezența acesteia și îi face semn spre bord, unde pe două farfurii suprapuse, zac niște cartofi prăjiți și o aripă de pui. Doamna începe să îl hrănească, spre amuzamentul nostru. ”Nu puneți frâne bruște că vă zbor cartofii_MG_2910 pe parbriz”, îl avertizază ea în timp ce mașina înaintează vertiginos pe șoseaua șerpuielnică. E mișto atmosfera, avem moralul ridicat. După atâta timp, lăsăm în urmă România.
La graniță, vameșul moldovean își oprește privirea pe viza noastră pentru Mongolia. ”Cât costă una dintr-asta?” ne întreabă zâmbind. Nimeni nu are chef de granițe astăzi, suntem singura mașină, iar locul pare pustiu. În curând la orizont încep să se profileze sate moldovenești și dealuri molcome, cultivate cu viță de vie. Pe lângă microbuz trece în viteză veselia unei nunți- mirele și mireasa sunt ieșiți prin panoul limuzinei, claxoane, lăutari, flori zburânde, se simte că mergem către est. În același timp, la radioul vechi al Mercedesului muzica e în acord: ”între joc cu strâgătură mai șinstim ș-o băutură”.
Microbuzul colectează pe drum țărani care se îndreaptă spre Chișinău. Sunt frumoși, îmbrăcați în hainele ”de oraș”. Șoferul se împrietenește cu fiecare doamnă căreia îi revine locul din față. Face glume la care râde zgomotos. În dreapta mea, pe un scaun stă îngândurată o țărancă, privind pe fereastră. Are vreo 50 de ani, și harta ridurilor îi e săpată în jurul unui zâmbet. Mă bucur să schimb câteva cuvinte cu ea. Și vocea îi e blândă precum chipul.
Prin geamurile deschise ale mașinii ne invadează un fel de puf alb, asemănător cu fulgii de zăpadă. E din cauza plopilor, ne avertizează localnicii, cunoscători. E iarnă în toiul verii, iar din difuzoarele Mercedesului muzica răsună de veselie: ”hai să bem, hai să bem, și ce-a mai rămas, să golim, împreună, paharul de vinars!”…
Trec sate, trec oameni și kilometri, microbuzul ne hurducă spre răsărit, pe drumurile unei țări pe care o îndrăgeam în taină. Avem o stare lăuntrică de bine.

O noapte matrimonială în Iași

Cum era și firesc, una dintre cele mai mișto experiențe am petrecut-o în țară. După o călătorie de câteva ore cu autostopul de la București, unde ne-am obținut viza pentru Rusia, am ajuns în Iași- oraș în care ne-am stabilit cartierul general de dinainte de a trece granița cu Moldova, pentru a mai pune la punct din detaliile călătoriei.
Ne-am cazat în grabă și noapte la un hostel, administrat de niște maramureșeni tare simpatici, care ne-au plăcut din prima, și invers. Trebuie să vă spun că încă de la început relaționarea cu ei a fost foarte interesantă: când am sunat, proprietarul ne-a spus, jumătate pe ungurește, că nu sunt locuri, dar apoi a pasat-o la telefon pe soția lui, care ne-a dat de înțeles că de fapt sunt.
La recepție, i-am anunțat că intenționăm să stăm două nopți: inițial au spus că nu se poate și că începând cu ziua următoare sunt rezervate toate camerele pentru niște nuntași, dar ne-au promis că ne vor muta la ei în birou, unde vor pune niște saltele. Zis și făcut, dis-de-dimineață ne-am luat catrafusele și ne-am dus în biroul lor de la etaj. Le-am lăsat acolo și am plecat în oraș, să facem cumpărături pentru călătorie. Ziua a fost lungă și obositoare, dar am repurtat succese în toate acțiunile. Starea de euforiIMG_20140524_123536e s-a încheiat cu un popas prelungit la o crâșmă, și fiind și ziua lui Cosmin, am avut motive în plus de sărbătorit- evident că ne-am întors spre hostel mai pe șapte cărări. Era trecut de doisprezece. În curte ne aștepta proprietarul, care ne-a spus că a încercat toată ziua să ne contacteze- telefoanele noastre erau fără baterie. Ne-a spus că nu mai putem dormi în hostel, trebuie să ne mutăm, că ne găsește altceva, pentru că cei cu nunta nu mai vor pe nimeni prin preajmă. Nici nu știu cum buimăciți de băutură și dogoriți de privirea mamei-soacre, lăsată de familie la intrare pe postul de cerber, l-am urmat pe scări. Când am ajuns în birou, ne-a spus să ne luăm, pe lângă rucsacuri, și așternuturile și pernele, pentru că i-a venit o idee(tipul era genul de om relaxat, ardelean cu simțul umorului). L-am urmat, chicotind și râzând înfundat în timp ce treceam iar pe lângă zgripțuroaică.
Am coborât în subsolul incintei, un loc vast, care ținea loc de depozit, atelier, spaț_MG_2884iu de amenajări florale pentru industria nunților și alte acareturi. Aprinzând lumină după lumină, ne-a condus până într-o încăpere ticsită cu garderobe de închiriat pentru nunți, unde am primit câte o saltea și instrucțiunile de cum-să-plecăm-în-deplină-liniște-dimineață. Ne-am dezmeticit abia când a plecat și s-a lăsat liniștea, în locul aglomerat cu rochii. Ne-am uitat unul la altul. Apoi la rochii. Apoi iar unul la altul, cu zâmbete subînțelese. Ne-a bușit râsul. În următoarea secundă probam amândoi rochii de mireasă și evoluam în ținute galante prin spațiile înguste din beci. Eșarfe, rochii, pălării zburau prin încăpere, croieli și tivuri erau penalizate de intransigența vestimentară a proaspetelor dive. Ne simțeam ca niște meli ghibsoni, în deplină experimentare a supliciului regnului feminin de selecție a roc_MG_2907hiei potrivite. Și cine crede că e ușor, aș vrea să îl anunț cu toată experiența mea de o noapte că nu e deloc. Dar sentimentul pe care îl ai atunci când găsești rochia perfectă e de o sublimitate și de o beatitudine indescriptibilă… Sub lumina palidă a reflectoarelor din beci, a luat ființă o inevitabilă ședință foto, care ne-a pus la încercare talentele de fotomodele până în cele mai extreme limite. Undeva în interior, simțeam că suntem făcuți pentru cat-walk.
Parada s-a prelungit până târziu în noapte, când de oboseală și de râs am căzut epuizați pe saltele, cufundându-ne în somn până dimineață, când ne-a trezit muzica nuntașilor care ne erau vecini involuntari sus în casă.

Prolog. Plecarea

Două tricouri, patru cămăși. Sac de dormit. Șosete. Pașaport. Pantaloni scurți, pantaloni lungi. Curentul plătit în avans pe următoarele șase luni. Ață dentară. Le spui că pleci, că o să le scrii câte ceva. Ba nu, mai bine vorbiți pe Skype. Spray împotriva țânțarilor anofei. Asigurare medicală. În Ucraina, conflictul dintre militanții pro-ruși și cei ucrainieni ia forma difuză a unui război civil. Cort, cană, briceag. Ochelari de soare. Ce ar trebui să pui în rucsac? Care sunt cele mai imediate lucruri pentru un om care vrea să renunțe la lucruri? Îți iei adio de la prieteni, se zice e bine să pleci cu gândurile limpezi. Tolstoi spunea că ar trebui să ne luăm rămas-bun mereu ca și cum am face-o pentru ultima oară. Că omul nu-și alege tot timpul destinul. Pelerină, cremă de protecție solară, factor ridicat de protecție. Aparat foto. Mici cadouri, pentru prietenii nedescoperiți încă. Pregătești bocancii cei vechi, pentru o ultimă călătorie. Săpun. Rucsacul are aproape 17 kilograme, fără să pun în el apă și mâncare.
Când pleci într-o călătorie în Asia, ajungi să cunoști foarte multe lucruri. Spațiul începe să te copleșească: Kazahstanul e cât o Europă. Măsori, analizezi trasee, drumuri. Vizele devin o problemă, când țara ta se află într-un sistem de relații diferite cu statele din est și când nu știi exact unde vei fi la o dată precisă. Începi să conștientizezi că oamenii sunt îngrădiți de granițe. În Tibet nu ai voie să intri numai în condiții speciale: grup organizat, agenție de turism etc. Afli că ruta Transsiberianului se împarte, deasupra orașului Irkutsk, de lângă lacul Baikal, în trei direcții: Transmongolianul, care merge spre Beijing, prin Ulan Bathor, Transsiberianul cu direcția clasică Vladivostock, și Transmanciurianul, care traversează Manciuria. Afli că dacă vrei să iei încă două tipuri de medicamente(hepatoprotect și probiotice) ca să anulezi efectul pastilelor antimalarie în zonele de risc din India. Când n-ai luat niciodată medicamente te înspăimântă gândul că va trebui să iei acum. Faci vaccinuri profilactice pentru boli nemaiauzite.
Timpul trece, a mai rămas o săptămână. Zilele devin scurte, nopțile neliniști și insomnii. Trei zile. Mâine pe vremea asta vom fi în București. Ritmul inimii dă măsură timpului. Noaptea dinaintea plecării. O țigară fumată în curte. Așteptările par fără sfârșit. Îți amintești cum povesteai atâtor oameni ce vei face, într-un undeva pe care parcă nu-l conștientizai. O poveste, a  nu știu cui. Îți părea totul atât de departe.
Când pleci într-o călătorie în Asia, ai parte de experiențe imprevizibile, te ajută oameni pe care altfel nu i-ai fi cunoscut niciodată. Îți zâmbesc, îți devin prieteni. Cu toate astea, ai momente de îndoială. Te întrebi dacă nu fugi de ceva, dacă asta e ceea ce vrei cu adevărat. Nu, sunt sigur, asta e. Viitorul planetei e incert. Războaie, încălzire globală, seisme, tsunami-uri, presiuni sociale despre-cum-trebuie-să-fii-la-vârsta-asta. Nu, o facem acum. Plecăm.